Dragă Moş Crăciun,

A trecut ceva vreme de când nu ţi-am mai scris. Cred că pe undeva printr-a 10a te-ai supărat pe mine, de mi-ai adus şosete. Sper că ţi-a trecut.
Eu sunt bine, Moşule. Nu ştiu cine mi-a făcut cadou anul care tocmai se termină, dar l-a nimerit exact cum trebuie. Să ştii că te suspectez de amestec. Hai să-ţi povestesc ce-am făcut eu cu 2009.
Am cunoscut foarte mulţi oameni. Ceea ce s-a mai întâmplat, presupun. Doar că am cunoscut foarte mulţi oameni uimitori. Oameni care luminează camera când zâmbesc. Oameni cu care aş sta la poveşti cu orele, până mi se încleiează dinţii şi mi se închid ochii. Oameni optimişti, care pun mâna şi fac ceva în loc să se plângă că nu "se face" nimic. Oameni care văd lumea la fel ca mine, cu jumătate realism şi jumătate idealism, deşi nu mai sunt post-adolescenţi şi sigur şi-au luat mai multe ţepe ca mine. Oameni cu câte un dar, câte o credinţă, câte o pasiune (sau mai multe, desigur), oameni care, scuză-mi clişeul, mă inspiră. Oameni care mi-au devenit repede dragi.
Am plecat din oraşul pe care îl iubesc şi îl urăsc şi am văzut locuri noi. M-am plimbat din nou prin Braşov, Sighişoara şi Sibiu şi am zâmbit cu gura până la urechi. Am descoperit Clujul, m-am suit în castelul din Hunedoara şi am trecut cam în grabă prin Târgu Mureş. (Sau Târgu Ureş, pentru cunoscători.) Am revăzut Viena, după juma' de viaţă şi am fugit la Bratislava, să mănânc turtă dulce şi să mă revolt că McDonald's-ul n-are WiFi. Am fost în Deltă şi m-au mâncat ţânţarii. Dacă stăteam în apă până la gât, mă muşcau de cap.
Că ziceam de Târgu Ureş. Am primit atâta muzică anul ăsta, că nici nu ştiu ce să mai cer pentru 2010. Încă mi-e greu să accept că în aceleaşi 12 luni am cântat din tot sufletul la Killers, mi-am amintit de rock-ul pletos din liceu la Manowar, i-am văzut la faţă pe moldovenii de Snails şi Alternosfera, mi-am urlat toate frustrările la Nine Inch Nails, am plâns cu cele mai frumoase lacrimi la Cohen, l-am descoperit pe Tiersen altfel decât în soundtrack-uri, mi-am revizuit cunoştinţele de Kumm, m-am îndrăgostit de Byron, am fost încântată de noua solistă de la Urma, mi-au fost dăruiţi Rome, mi-am dorit să fiu Alexandrina şi am decis că pot să mor liniştită, pentru că l-am văzut pe Mark Lanegan live.
Şi în rest? Am avut de două ori câte două sesiuni şi le-am trecut din prima, cu note de veritabilă tocilară. Am învăţat făcând, la Olimpiade, în AdConnection, în şcoala de vară şi în internship. Am citit mult şi am scris puţin, când m-a mai prins bruma de inspiraţie. Am iubit, mi-am luat palme emoţionale, am trecut peste şi o iau de la capăt, fără resentimente şi cu steluţe în ochi. Au fost seri când am adormit înainte să cad în pat şi seri când am numărat păianjenii de pe tavan. Au fost seri când am adormit râzând şi seri când credeam că mor de tristeţe şi pustiu. Ba chiar şi vreo două când cred că am leşinat de durere de măsea. Am crescut, văd lumea ceva mai clar şi pe mine ceva mai înţeleaptă, şi totuşi sunt acelaşi plod fericit să se înţepe în scoici şi să foşgăie prin frunze uscate.
Ceea ce încerc să spun, Moşule, în prea multe cuvinte, e că n-am ce să-ţi cer de Crăciun. Oricum am primit mai multe decât m-aş fi priceput să cer. Mai bine îţi mulţumesc în avans şi te scutesc de un horn prin care să te strecori. Oricum stau la bloc.
P.S. Până la urmă, au fost tare bune şosetele de-atunci. Încă mai am vreo două perechi nedeschise.
P.P.S. Dacă termini mai devreme cu împărţitul de cadouri, ne vedem la Byron?

Cum a fost la...

Mă confrunt cu o dilemă. Se întâmplă ceva, vreun eveniment de vreo natură, particip, îmi place sau nu. Până aici, toate bune. Ajung acasă, se face a doua zi şi nu scriu pe blog despre evenimentul în cauză. Mai trec două, trei zile şi aici intră dilema. Să mai scriu? Păi a scris deja toată lumea, s-au dat deja toate părerile. Să nu mai scriu? Păi pierd funcţia de aide-memoire de fericiri a blogului, ba chiar şi detaliile amintirilor, că neuronu' funcţionează când şi dacă are el chef. Să scriu, deci? Dezbaterea continuă.
De data asta, scriu. În vizor, două chestii altfel pe care le-am împărţit cu prietenii în ultima săptămână. Una sâmbătă, cealaltă marţi.
Sâmbătă am fost la Dark Bombastic Evening. În ciuda numelui cu uşor iz de pop prost din anii '90, DBE a fost, aude-se, evenimentul industrial/neofolk al anului prin partea asta de Europă. Aici se impune o clarificare. Eu sunt o puştoaică indie. Pentru mine industriale sunt fabricile şi uzinele, iar folkul e lălăitul de cor şi chitară prin Bucegi. (Neofolkul ar fi, evident, lălăitul cu o chitară nouă.) Aşa că m-am dus sâmbătă seara cu vreo două melodii ascultate şi, ca fapt divers, în singura rochie neagră pe care o posed. Părerile muzicale de mai jos sunt teribil de neavizate.
Ajung, deci, în Biserica de Argint, mă uit în jur, intră TriORE pe scenă. Băieţii ăştia, juma' Triarii, juma' Ordo Rosarius Equilibrio, de unde şi numele, au fost tocmai buni pentru a stabili atmosfera serii. Adică s-au potrivit, dar nu mi-au lăsat mare impresie. După ei au venit Cascadeur, pe care am cam moţăit până la ultima piesă, cea cu ditai tobele şi cu tipele cu torţe pe scenă. Pe urmă a fost Kim Larsen, care în înregistrări sună minunat, liniştitor şi poetic, iar în sală n-a sunat deloc, pentru că nu prea se auzea. Pe urmă au fost Triarii, cu melodii bătăioase, scene apocaliptice pe monitoare şi câteva saluturi naziste din public. Exceptând saluturile, care până la urmă nu sunt vina trupeţilor, spectacolul lor a fost destul de impresionant, chiar şi pentru un suflet blând ca mine.
Şi dup-aia au fost Rome. De care m-am îndrăgostit instant, din primele două melodii. Versurile lor sunt poezie pură, solistul cântă calm şi cald, chitara e jucăuşă, dar nu ridicol de complicată, iar vioara se potriveşte de minune. Aici a fost punctul culminant al serii mele, iar capii (capetele?) de afiş nu intraseră încă pe scenă. Care capi (capete?) au fost Ordo Rosarius Equilibrio, cu tămâie şi torţe şi versuri teribil de sexuale cu tot, şi Spiritual Front. Despre primii, nu ştiu ce să zic. Sunt interesanţi, nu-i vorbă, originali - cât cuprinde, iar mie mi-au cântat cele trei melodii care-mi plac. Cunoscătorii spun însă că nu s-ar fi ridicat la înălţimea lor obişnuită. Spiritual Front, în schimb, au fost o a doua surpriză plăcută. Solistul, cunoscut drept Johnny Cash al muzicii ăsteia întunecate, s-a zbânţuit pe scenă şi a reuşit să antreneze privitorii de parcă ar fi cântat despre floricele de porumb, nu renunţări şi sinucideri. În acest contrast şi această zbânţuială s-a încheiat seara, care m-a lăsat, per total, mulţumită de investiţia în bilet.
Luni am stat acasă şi m-am culcat devreme.
Iar marţi am ajuns pentru prima dată la Lecturi Urbane. Puţin stingheră, intenţionând să trag cu ochiul la "şefii" acţiunii înainte să mişc în front, am cules câteva cărţi şi m-am pus pe citit. După care am şi împărţit câteva cărţi. Da, m-am izbit şi eu de sprâncene ridicate, de "de ce"-uri neîncrezătoare, ba chiar şi de un "nu, eu nu prea citesc", salvat impecabil de o colegă prin comparaţia cărţii ("Neuromancer"-ul lui Gibson) cu Matrix. (Apropo. N-am apucat să fac prea multe cunoştinţe, dar mi-ar plăcea să aflu cine a salvat situaţia atunci. Dacă recunoşti personajul, dă un indiciu.) A fost frumos, după cum s-a mai spus. Şi chiar e ceva special să vezi cum don'şoarele din faţa ta încep să răsfoiască cărţile abia primite. M-am simţit ca un Moş Crăciun fără barbă şi burtă.
Ca să încheiem simetric, uite că am scris. Internetul e acum mai bogat cu două păreri şi câteva repetiţii. Cititori să fie, că scriitori pe toate drumurile.

10

Da, e o leapşă. Da, e primită de vreo două săptămâni şi lâncezeşte. Da, Maria are dreptul să cârcotească asupra vitezei cu care îmi onorez datoriile virtuale. 10 lucruri ciudate despre mine, deci. Să alegem.

1. De când au apărut plăcile de întins părul, am tot suferit după una şi îmi tot convingeam o prietenă să "mă facă". Crăciunul trecut am primit una. Am folosit-o de vreo 5 ori tot anul.
   
2. Deşi am gusturi muzicale destul de stabilite, nu ştiu cum face Cosmin de-mi trimite tot felul de dubioşenii şi eu ajung să le ador. Îl aşteaptă o carieră în PR muzical, ascultaţi-mă pe mine.
3. Am purtat ochelari vreo doi ani şi aparat dentar vreo şapte. Eram mică. Acum sunt bine.
4. Sunt inexplicabil de mândră de liceul la care am fost. Sava Pride Worldwide!
5. Scrisul meu de mână spune că încerc să mă arunc în mai multe bălţi decât pot înota. Uitându-mă în căsuţa mea de mail, cam aşa pare să fie.
6. Şi mie mi s-a făcut dragă Paula ciudat de repede. Ce să-i faci, dacă e grozavă? La fel a fost şi cu Ioana şi Anca. Ba cred că şi cu Ileana.
   
7. Cred că se observă, dar îmi place să fiu Căpitanul Evident: citesc mai mult decât media. Când am intrat la facultate, prima lună am suferit că nu aveam timp să citesc. Iar prima carte citită după luna de "secetă" a fost una care nu mi-a plăcut.
8. Tot nu ştiu ce vreau să fac în viaţă. Au început să mi se clarifice câtuşi de câtuşi gândurile, dar tot cu "ăăă" răspund întrebărilor punctuale.
9. De câteva ori am refuzat în mod conştient să dau sms-2-twitter. În alte ocazii nu am putut rezista tentaţiei. Internetul ne mănâncă. Şi dorinţa de a ne da mari. Ăăă, de a împărtăşi cu alţii momentele speciale.
10. Cred că 2009 a fost cel mai bun an din viaţa mea. Recensământ, poate, pe sfârşit de lună.

Mai departe, înspre băieţi: Împăratul, Măgarul şi Cosminul deja menţionat. Poate şi Ronwe? Ce zici, te joci o leapşă?

Carte: B. Dumitrescu, "SMS"

Pe ultima copertă, Cărtărescu îl numeşte pe Bodgan Dumitrescu "un prozator fantastic şi colorat". Lăsând vocabularul criticist la o parte, cred că are dreptate.
Volumul se numeşte "SMS" din două motive. Odată, pentru că e o colecţie de proze scurte şi foarte scurte, un fel de SMS-uri literare. Ceea ce o face o carte excelentă pentru călătorit sau pentru citit pe sub bancă la cursurile anoste. A doua, din cauza povestirii numite "SMS (Save My Soul)". Şi titlul ăsta chiar se potriveşte, pentru că personajele din SMS-uri îşi pierd sufletele mai des decât şi le salvează.
Aleg la întâmplare câteva povestiri, pentru că de plăcut, chiar mi-au plăcut toate. În "Trecutul apropiat", cuplul stereotip de corporatişti decide să-şi invite absolut toţi oamenii dragi la aniversarea căsătoriei lor. "Below the line" este un compendiu de posibile metode promoţionale încă neinventate; tot pe-acolo e şi "Ofertă". "Singur(ă) pe lume" e povestea halucinantă a băiatului obligat să fie propria soră, pentru că părinţii îşi doreau doi copii. Un regizor perpetuu falit încearcă să-şi realizeze filmul printr-un "Colaj" din imaginile înregistrate pentru proiecte mai mici.
Poveştile astea au un dar care, pe mine una, m-a lăsat mască. Sunt deopotrivă incredibile, frizând şi coafând absurdul, şi foarte plauzibile. Altfel spus, dacă părinţii unui băiat ar decide să-l oblige să trăiască o viaţă dublă, exact aşa ar fi povestea lui. Încă altfel spus, poveştile sunt realiste dacă accepţi regulile jocului. Iar personajele suntem noi. Disperaţi după o slujbă bună, eventual în comunicare, că se poartă, mereu pe fugă, omorându-ne visele, mâncând de la fast-food, uitând pentru ce am venit, crezând în filme şi nu în viaţă.
Deci nu e ceea ce s-ar numi o carte paşnică. Nu te face să crezi că viaţa e roz. Pentru că nu e. Dar e o carte frumoasă, cu idei originale şi, într-adevăr, "pagini de o poezie autentică". Recomand.

Călătorind

Sau despre cum m-am dus la Viena şi m-am îndrăgostit de Bratislava.
Am plecat la Viena pentru concertul Depeche Mode. În situaţia în care, vorba maică-mii, parcă nu eram aşa mare depeşistă. Păi nici nu sunt, mami, mă duc pentru opening act. Pentru ce? Pentru ăia de le cântă în deschidere. Aha. Cine-s ăia? Soulsavers. Cum? Soulsavers. Aha. Cine-s ăia? Sunt faini, mami. Bine. Du-te.
Despre concert, numai de bine, desigur. DM sunt cât se poate de stăpâni pe spectacol şi ştiu să comunice foarte, foarte bine cu publicul. Pe alocuri, preferam să mă uit la mulţimea care dădea din mâini la unison decât la formaţie. Tot pe alocuri, vocea lui Dave nu s-a înţeles cu sonorizarea şi cu urechile mele aflate în fundu' sălii. În schimb am fost uimită de vocea chitaristului, care a cântat câteva balade absolut minunate. Despre Soulsavers nu pot vorbi. Sunt formaţii despre care nu pot vorbi.
Ce e frumos în Viena? Că ştiu să se pună în valoare. Ştiu să profite de palatele şi bisericile răspândite de Habsburgi tot la două, trei străzi. Ştiu să îşi amenajeze muzeele şi celelalte atracţii încât să te prindă şi să nu scapi. Am rămas sincer impresionată de depozitul de mobilă şi de grădina zoologică, în situaţia în care eu, de fel, nu prea contemplu scaune şi urşi panda.
E frumos şi că metroul lor are destule legături între linii, scaune goale şi ajunge în staţie la 2 minute. (Pe bune că-i important.) Prin metrou am zâmbit multor tineri alternativi vienezi, care sunt imperceptibili mai alternativi decât alternativii de la noi. Adică sunt alternativi, dar nu toţi la fel. Că au târguri de Crăciun în fiecare piaţă mai consistentă şi că târgurile nu sunt pline de kitsch-uri odioase.
Ce nu-i aşa frumos? Că e un oraş scump. Zău dacă pricep unde-s magazinele în care să mergi la shopping în Viena. Eu zâmbeam la haine, dar îmi înţepenea zâmbetul la preţuri. Nu-i frumos nici că e un oraş adormit. Am fost sâmbătă seara în clubul care ne-a fost recomandat drept "cel mai animat". Nimeni nu dansa. Tinerii alternativi de mai sus stăteau în picioare, sub reflectoare, cu o bere în mână, şi vorbeau. Ceea ce, desigur, e grozav. Doar că nu e club.
Cât despre Bratislava, am descoperit că se află că la o oră şi 6 euro distanţă. Că e frumoasă, calmă şi rece. Că are un castel care apare din ceaţă şi din care se vede frumos Dunărea. Că are străduţe înguste, cu piatră cubică, case cu ferestre înalte şi statui care te pândesc după colţ. Că e un fel de Cluj plus Sibiu plus Sighişoara plus cum îmi imaginez eu oraşele ruseşti. În fine, că e, inexplicabil, genul de oraş în care m-aş vedea trăind o vreme, pentru care m-aş vedea învăţând slovacă.
Mi-a plăcut. Aş mai face. Cine vine cu mine?

Carte: D. Eggers, "Să te ţii alergătură!"

Să intrăm în subiect. Will a primit foarte mulţi bani făcând mai nimic, aşa că îşi ia prietenul poreclit Mână într-o călătorie în jurul lumii. Nu ştiu unde se duc, însă trebuie să se întoarcă într-o săptămână, vor să vadă cât mai multe locuri nebătătorite turistic şi să dea localnicilor cât mai mulţi bani. Pleacă înspre Africa, unde dau de contrastele dintre sărăcia lucie a localnicilor şi sclipiciul turistic fluturat prin broşuri, apoi spre Europa de Est, unde e frig şi sunt străduţe vechi, apoi ajung în Mexic, unde se termină romanul.

Deci e un road-novel. E alert şi are episoade foarte amuzante. Deci ar justifica cele 350 de pagini.
Dar e mai mult de atât. Drumul celor doi nu este doar un capriciu, ci un fel de parcurs cathartic în urma morţii celui de-al treilea prieten, Jack. Will pleacă din orăşelul său american nu atât pentru a cunoaşte lumea, ci pentru a nu se mai gândi obsesiv la accidentul care, scuzaţi clişeul, i-a schimbat viaţa. Când se opreşte din explorat, spune el, începe să se gândească: "capul meu era treaz, era ca un ţânc într-o cameră plină de musafiri necunoscuţi. Ţopăia şi schelălăia şi scotea cărţile din rafturi." Pe parcursul cărţii continuă metafora minţii ca bibliotecă în care bibliotecarii aduc ce dosare vor ei; desigur, pe mine m-a cucerit.
După cum, de altfel, m-a cucerit şi Will, naratorul sincer, nedumerit, un pic psihotic şi mereu la graniţa dintre seriozitate filosofică şi glume de 15 ani. Will nu ştie prea multe despre lume, dar completează golurile din imaginaţie şi frânturi de păreri: "Era o chestie europeană, mi-am imaginat - deopotrivă decadentă şi iubitoare şi plictisită - să râzi de tusea propriului soţ." Will suferă mai mult decât vrea să recunoască şi caută un sens al lucrurilor mai mult decât îşi dă seama. Will, în fine, ar putea să locuiască lejer în capetele noastre, cu fricile şi speranţele lui.
În loc de încheiere, un citat care m-a lovit în moalele subconştientului: "În momentul ăla am fost sigur. Că locul meu era în pielea asta. Că organele mele erau ale mele şi ochii mei erau ai mei şi urechile, care nu auzeau nimic altceva decât liniştea acestei nopţi şi respiraţia mea slabă, erau ale mele şi le iubeam atât pe ele, cât şi ce erau în stare să facă."